Bade
Acum 10 ani
marți, 2 februarie 2010
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
vineri, 15 ianuarie 2010
Trei măsuri de făină - Domnul în chipul unei brutărese
“Şi iarăşi Iisus a zis: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu?Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul."(Luca 13, 20-21).
Aceasta e altă parabolă tainică a lui Hristos, pe care mulţi o găsesc greu de înţeles.Tema actuală, luată din viaţa de zi cu zi, este simplă şi clară.Din cele mai vechi timpuri soţiile s-au ocupat cu brutăria; ele iau faină, o pun în vase, fac dospitura, frământă aluatul şi îl coc.Aceasta a fost îndeletnicirea zilnică a femeii casnice în Orient şi în Apus, timp de mii de ani.Dar nu i-a trecut nimănui prin minte să ia această îndeletnicire simplă ca pe o înfăţişare sau un simbol al Împarăţiei lui Dumnezeu.Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat această îndeletnicire gospodărească obişnuită şi a folosit-o pentru a explica ceva uluitor şi extraordinar.Putea să işi înfăţişeze Sieşi pe propria mamă la lucru.
Voi pune următoarele întrebari cititorului Evangheliei.De ce Hristos a luat drept pildă femeia, in locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor?Şi de ce drojdia, de vreme ce azima - pâinea nedospită - era folosita în mod obişnuit?Şi de ce femeia a luat trei masuri, şi nu una sau două sau patru?În sfârşit, ce legătură sau asemănare se găseşte între stăpânirea lui Dumnezeu şi lucrul în bucătărie al unei gospodine?Dacă acestor întrebări nu le poate fi dat un răspuns, cum putem înţelege parabola?Şi încă a le răspunde fară o cheie duhovnicească ar duce doar la alte dificultăţi.Toate parabolele tratează cu superficialul, dar înţelesul lor adevărat zace în profunzime.Ele plac ochiului şi par îndeajuns de evidente, dar privesc duhul şi duhovnicescul.
Această parabolă are o dublă interpretare duhovnicească.Prima are de-a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc.Pe scurt, ceea ce este remarcabil şi neobişnuit in parabola aceasta este procesul istoric şi personal al mântuirii omului.Dupa Potopul cel Mare, au răsărit din fiii lui Noe - Sem, Ham si Iafet - trei rase de oameni, semiţii, hemiţii si iafetiţii.Acestea sunt cele trei măsuri de faină în care Hristos pune drojdia Sa cerească - Sfântul Duh Care însemneaza că El a venit ca Mesia şi Mântuitor al tuturor noroadelor şi neamurilor omenirii, fără excepţie.Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba făina obişnuită în pâine,şi Hristos, prin Duhul Sfânt, preschimbă oamenii obişnuiti în copii ai lui Dumnezeu, în vieţuitori nemuritori ai Împărăţiei Cereşti.Din această pricină, potrivit învăţăturii ortodoxe,sfinţii sunt numiţi îngeri pământeşti sau oameni cereşti, deoarece, fiind "dospiţi" de Duhul Sfânt, nu mai sunt făină obişnuită sau azimi nedospite ce zac pe pământ, ci sunt pâine dospită care s-a înălţat.
Aceasta este, deci, interpretarea istorică a parabolei tainice despre brutareasă.Cea de-a doua interpretare este psihologică şi personală, şi priveşte cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima şi voinţa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gândi, puterea de a simţi şi puterea de a acţiona.Acestea sunt cele trei măsuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric.Aceste trei puteri fie rămân pe de-a-ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ţinerii de minte a răului şi a făţărniciei.
Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor săi să se păzească de aluatul fariseilor care este făţărnicia, deoarece este plămadă lumească şi omenească, care vlăguieşte toate puterile sufletului şi îl lasă infirm şi bolnav.Dar Hristos Mântuitorul a adus pe pământ un aluat nou pentru a înălţa puterile sufletului.Cei ce primesc această nouă plamadă cerească prin Botezul în numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei veşnice.Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor părăsi trupul, vor fi vii şi vor trăi veşnic.
Acest aluat ceresc îi umple cu lumina cugetării, cu căldura iubirii dumnezeieşti şi slava faptelor bune.Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc împreună în înţelegere, şi se înalţă către cer, către desăvârşire.Precum Domnul a zis: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este."(Matei 5, 48)
Femeia a fost luată drept pildă de desăvârşire şi nu bărbatul, şi Hristos s-a comparat Însuşi cu o brutăreasă, deoarece femeia ca soţie şi mamă pregăteşte pâinea pentru familie într-o manieră iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde pentru câştig.Tot ceea ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curată, şi prin urmare El se compară cu o brutăreasă.Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretări ale parabolei sunt corecte.
Înţelesul istoric şi psihologic al parabolei este precum un copac rămuros ce creşte dintr-o ghindă, pentru că este cu adevărat măreţ în amploarea sa istorică şi profund în adâncimea sa psihologică.
Sfântul Nicolae Velimirovici.
sursa foto 1
sursa foto 2
joi, 14 ianuarie 2010
Cele zece drahme - Domnul in chipul unei femei
Puteţi crede că Mântuitorul Hristos s-a înfăţişat pe Sine în chipul unei femei, în doua din parabolele Sale?Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de făină şi a făcut aluat.Dar mai întâi să vorbim despre cealaltă, în care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme şi a pierdut una.Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului.Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita în întregime:
“Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătura casa şi nu caută cu grija până ce o găseşte? Şi găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem." (Luca 15, 8-9).
La prima privire, această parabolă pare atât de simplă, sau chiar naivă, încât nu îl impresionează pe cititorul Evangheliei. De fapt, în această parabolă simplă ni se dezvăluie taina universului.Dacă o luăm în mod literal, stârneşte nedumerirea.Femeia a pierdut doar o drahmă.Chiar şi zece drahme nu reprezintă o sumă mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie să fie foarte săracă. Să presupunem, înainte de toate, că găsirea drahmei pierdute a însemnat un mare câştig pentru ea. Şi totusi se prezintă ca un paradox, căci cum se face că, deşi fiind atât de săracă, ea aprinde lămpile, mătură casa şi îşi cheamă toate prietenele şi vecinele pentru a-i împărtăşi bucuria?Şi totul pentru o singură drahmă!
O asemenea pierdere de timp - aprinderea unei lumânări şi punerea casei în ordine, înainte de toate! Mai apoi, dacă îşi invită vecinele, este silită, potrivit obiceiului oriental, să le ofere ceva de mâncat şi de băut, o cheltuială deloc mică pentru o femeie săracă.Să nu facă astfel ar însemna ignorarea unui obicei neschimbator.Altă observaţie importantă este că ea nu invită doar o singură femeie căreia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari.Ci a invitat multe prietene şi vecine, şi chiar de le-ar fi întreţinut modest, cheltuiala ar fi depăşit cu mult valoarea drahmei pe care a găsit-o.
De ce ar trebui ea să caute drahma cu atâta sârguinţă şi să se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde în alt fel?Dacă încercam să înţelegem această parabolă în mod literal, nu se potriveşte în cadrul vieţii cotidiene, ci lasă senzaţia a ceva exagerat şi de neînţeles.Deci să încercăm să aflăm sensul ei mistic sau ascuns.
Cine este femeia?Şi de ce este o femeie şi nu un barbat, când un bărbat este mai predispus la a pierde bani, în cadrul obişnuit al vieţii?A cui casă este cea pe care o curăţă şi umple de lumină?Cine sunt prietenele şi vecinele ei?Dacă umblam după înţelesul duhovnicesc al parabolei, în locul celui literal, vom găsi răspunsurile la aceste întrebări.
Domnul spune: Cauta si vei gasi !!!
Domnul nostru S-a înfăţişat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decât bărbaţii la îngrijirea averii, la păstrarea casei în rânduială şi la primirea oaspeţilor.Dacă această scurtă parabolă, care constă în numai două fraze, este explicată astfel, care inimă nu se va cutremura?
Parabola aceasta cuprinde întreaga dramă a lumii văzute şi nevăzute.Explică de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ.Aduce o raza strălucitoare de lumină asupra istoriei omenirii şi asupra dramei existenţei fiecărui individ. Ne pune faţă în faţă cu o decizie rapidă, deoarece viaţa noastră trece cu repeziciune - o hotarare dacă dorim să fim drahma pierdută, gasită de Hristos sau nu. Hristos ne caută. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lăsa găsiţi de către El înainte ca moartea să ne ascundă de El, din lume şi din viaţă?
Este o problema vitală şi stă în vrerea noastră să Îl acceptăm sau să Îl respingem. Dupa moarte va înceta să fie o problemă deschisă,şi atunci nimeni nu va mai aştepta un răspuns de la noi.
Sfântul Nicolae Velimirovici.
joi, 24 decembrie 2009
Da,e vremea colindelor.
Pentru cei care îşi iau în serios rolul de colindători:
Mariana Anghel &Anghelos - Slobozi-ne Gazda-n casa
Aici pentru a descărca
Mariana Anghel & Anghelos - D'asta-i sara
Aici pentru descărcare.
Şi,mai pe seară:
Vecernia şi Utrenia Naşterii Domnului(Grupul Nectarie Protoslatul)
1.Troparul Naşterii
2.Stihira ceasul I
3.Doamne strigat-am, Stihiri, Slava,
4.Stihiri la stihoavnă
5.Stihira ceasul III
6.Stihiri la sedelne
7.Cintarile I, IX
8.Lumininda
9.Laude,Stihiri
10.Slava ceasul 9
11.In orasul Vitleem
12.Trei crai
13.Irmos calofonic,Cratima
14.Robii Domnului
descărcare
miercuri, 16 decembrie 2009
Sfântul Efrem Sirul:Cuvânt despre Înfruntarea Necazurilor (II)
0 Ai(ceva de)zis ?! Scris de Xosroviduxt la 21:20Ia aminte şi vezi cum dintru început Părinţii,Patriarhii,Prorocii,Apostolii şi Mucenicii,trecând prin această cale a necazurilor şi a ispitelor au putut să placă lui Dumnezeu răbdând vitejeşte toată ispita şi necazurile;şi se bucurau în strâmtorări pentru aşteptata nădejde a răsplătirii,precum zice Scriptura: "Fiule,dacă te apropii a sluji Domnului,găteşte-ţi sufletul tău la ispită.Îndreptează-ţi inima ta şi rabdă"(Isus Sirah 2,1).Şi iarăşi,Apostolul zice:"Iar dacă fără de cercare sunteţi căreia s-au făcut părtaşi toţi,apoi fii din desfrânare sunteţi şi nu adevăraţi"(Evrei 12,8).Şi în alt loc:"Cele aduse asupra ta toate ca pe nişte bune primeşte-le,fiindcă fără Dumnezeu nimica nu se face".Şi Domnul zice:"Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni,şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,minţind pentru Mine.Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,că plata voastră multă este în ceruri."Şi aceasta:"Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a acelora este Împărăţia Cerurilor."Prigoniţi,adică ori la vedere, de oameni,ori pe ascuns,de duhuri viclene.Că împotriva sufletului care îl iubeşte pe Dumnezeu se nevoiesc şi îl aruncă în necazuri de multe feluri,ca să-l împiedice pe el să sporească în viaţa duhovnicească,ca să-l încerce dacă Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu,când rabdă tot necazul şi se ţine de nădejde până la sfârşit,aşteptând izbăvirea.
Iară sufletul ce se trândăveşte sau se împuţinează şi de nădejde se micşorează se va arăta că nu iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu.Iar necazurile cele de multe feluri şi ispitele arată pe sufletele care sunt vrednice şi nevrednice,care au credinţă,nădejde şi răbdare şi care nu au.Ca întru toate să se arate suflete iscusite, credincioase şi vrednice,răbdând până la sfârşit şi ţinând nădejdea credinţei şi primind izbăvirea,întru acest chip,făcându-se prin dar,după dreptate,moştenitori ai Împărăţiei.
Deci ţine vitejeşte răbdarea şi nădejdea cu care fiecare suflet voieşte să fie bineplăcut lui Dumnezeu,şi aşa vei putea scăpa de toată împotrivirea şi necazul vicleanului.Că nu slobozeşte Dumnezeu pe sufletul care nădăjduieşte spre El şi pe El îl aşteaptă să fie ispitit,încât să nu se dumirească şi să fie dat întru ispite şi necazuri pe care nu le poate suferi,după cum şi Apostolul zice:"Credincios este Dumnezeu,Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi,ci va aduce împreună cu ispita şi scăparea din ea,ca să puteţi răbda"(I Corinteni 10,13)
Că nu ispiteşte vicleanul cât voieşte,nici nu necăjeşte pe suflet,ci cât îi dă voie Dumnezeu.Numai sufletul să rabde cu vitejie şi să ţină nădejdea cea întru credinţă,aşteptând ajutorul şi sprijinul de la El,şi este cu neputinţă să fie părăsit.Ci pe cât se nevoieşte,şi prin credinţă şi nădejde aleargă către Dumnezeu,şi aşteaptă ajutorul şi izbăvirea fără de îndoială de la El,pe atât mai degrabă îl izbăveşte pe el Domnul de tot necazul ce-l înconjoară.Că ştie El cât trebuie sufletul să intre în cercetare şi ispită şi tot atâta şi sloboade.Numai el să fie viteaz până la sfârşit şi nu se va ruşina,după cum s-a zis:"Necazul răbdare lucrează,iar răbdarea cercare,iar cercarea nădejde,iar nădejdea nu se ruşinează."(Romani,5,3-5)şi iarăşi:"Ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu întru răbdare multă,întru necazuri,întru nevoi,întru strâmtorări."(II Corinteni 6,4)şi celelalte.Şi Domnul zice:"Iar cel ce va răbda până în sfârşit acela se va mântui."(Matei,10,22).Şi iarăşi:"Întru răbdarea voastră,veţi câştiga sufletele voastre"şi apoi zice:"Cine a crezut şi s-a ruşinat,sau cine a răbdat întru cuvântul Lui şi a fost părăsit,şi cine L-a chemat pe El şi l-a trecut cu vederea?"
Dacă oamenii care s-au făcu părtaşi de bună pricepere şi înţelegere,ştiu să încerce şi să aleagă câtă povară şi greutate poate să poarte fiecare din animale,precum asinul sau cămila,şi după putere,pe atâta şi încarcă pe ele.Dacă olarul cel ce a făcut vasele,nu le va băga în cuptor,ca să se întărească,arzându-se,nu se vor face de folos pentru trebuinţa oamenilor,şi el ştie câtă vreme să le lase în foc până când să se facă de treabă;nici nu le lasă pe ele mai mult decât trebuie în cuptor,ca să nu se strice,arzându-se prea mult,dar nici prea puţin ca să nu rămână crude şi fără folos.
Dacă în cele stricăcioase şi văzute atâta socoteală şi cunoştinţă au oamenii,cu cât mai vârtos Dumnezeu,Care este necuprins cu cunoştinţa şi cu priceperea şi,fiind cu totul Înţelepciune,ştie de câte cercări şi ispite au trebuinţă sufletele care voiesc a-I bineplăcea Lui şi poftesc a dobândi veşnica viaţă şi aşa,răbdând cu vitejie şi cu osârdie întru nădejde tot necazul până la sfârşit,se fac iscusite şi vrednice de Împărăţia Cerurilor.
Precum cânepa nu este bună pentru a se face din ea torturi foarte subţiri dacă nu se va meliţa mult,şi pe cât se meliţă,pe atâta se face mai curată şi mai uşor de folosit,tot aşa şi sufletul cel iubitor de Dumnezeu,intrând întru multe lămuriri şi ispite şi răbdând vitejeşte necazuri,se face mai curat şi mai bun de treabă întru lucrarea cea duhovnicească a subţirimii,şi pe urmă se învredniceşte a moşteni latura cea cerească a Împărăţiei.
Precum vasul cel nou făcut,în foc fiind aruncat,este nefolositor spre trebuinţa oamenilor;sau precum pruncul este neîndemânatic la lucrul lumii,că nu poate zidi cetăţi,nici să sădească,nici să semene,nici să săvârşească altceva din ale lumii,tot aşa şi sufletele cele ce s-au făcut părtaşe Dumnezeiescului Dar se hrănesc din dulceaţa şi odihna Duhului,pentru pruncia lor,nefiind încă încercate în diferite ispite şi necazuri de la viclenele duhuri,prin care se arată răbdarea datorită bunătăţii Domnului.Ei sunt încă prunci şi,ca să zic aşa,încă nu sunt de trebuinţă Împărăţiei,precum s-a zis:"Iar dacă fără de cercare sunteţi căreia s-au făcut părtaşi toţi,apoi fii din desfrânare sunteţi şi nu adevăraţi"(Evrei 12,8).
Drept aceea,necazurile şi ispitele sunt de folos omului şi îl fac pe suflet iscusit şi tare dacă rabdă pe cele aduse asupra sa cu vitejie şi cu osârdie,bizuindu-se şi având nădejdea în Dumnezeu,aşteptând cu credinţă neîndoită mila şi izbăvirea cea de la Domnul.Şi cu neputinţă este este să nu dobândească făgăduinţa Duhului şi izbăvirea de patimile răutăţii şi să se învrednicească,ca un iscusit şi credincios,ţinând întru răbdare până la sfârşit nădejdea cea întru Domnul.
luni, 23 noiembrie 2009
Sfântul Efrem Sirul:Cuvânt despre înfruntarea necazurilor ( I )
0 Ai(ceva de)zis ?! Scris de Xosroviduxt la 21:19Cel ce voieşte să fie bineplăcut Domnului şi să se facă moştenitor al lui Dumnezeu prin credinţă,ca să se numească şi el un fiu al lui Dumnezeu,născându-se din Duhul Sfânt,apucându-se de îndelunga-răbdare şi de îngăduire,este dator mai înainte de toate să sufere vitejeşte necazurile,strâmtorările şi nevoile care îl întâmpină,ori defăimări şi ocări de la oameni,ori nevăzute necazuri de multe feluri,care se aduc asupra sufletului de duhuri viclene,spre a-l împiedica pe el de a spori în viaţa duhovnicească,şi care voiesc să îl aducă în moleşire,împuţinare şi nerăbdare.
După purtarea de grijă a lui Dumnezeu,Cel ce îngăduie ca fiecare suflet să fie încercat cu multe feluri de necazuri,ca să se arate cei care Îl iubesc din tot sufletul,dacă vor răbda vitejeşte toate cele aduse asupra lor de vicleanul şi nu se vor depărta de nădejdea în Dumnezeu,ci vor aştepta totdeauna cu multă răbdare şi credinţă izbăvirea prin dar;prin aceea vor putea scăpa de toată ispita şi aşa,dobândind făgăduinţa,se vor face vrednici de Împărăţia Cerurilor.
marți, 20 octombrie 2009
Nu mă pricep la fotografie.
Însă acest "dudui" spaniol,pe numele lui Eugenio Recuenco,în mod sigur se[pricepe].
Azi e timpul pentru unul din portofoliile mele preferate.Un "basm fotografic" i-aş zice eu,în care se regăsesc mai multe poveşti transformate,dar uşor de recunoscut.
duminică, 18 octombrie 2009
Dacă în ziua de azi melodia "Leliţă Săftiţă" a ajuns aproape un "hit" între iubitorii muzicii lui Anton Pann-atât compozitorul cât şi formaţia vocal-instrumentală-îmi imaginez ce "ravagii" făcea pe vremea autorului ei(mărturisesc că pentru mine,e una dintre cele mai frumoase bucăţi de muzică de la noi).
Anton Pann - Lelita Saftita
Şi ca orice şlagăr,versurile sale trebuie să se găsească pe internet.Cum acestea nu apar ca rezultat în urma niciunei căutări,m-am gândit că azi e timpul pentru o "premieră"-versurile melodiei Leliţă Săftiţă:
-Leliţă Săftiţă!
-Auz,neiculiţă!
-Dar,dacă auzi,
De ce nu răspunzi?
Că e mult d'aseară
De când şed pe-afară,
Poarta-nconjurând
Şi tot aşteptând.
Vremea vremuieşte,
Cămaşa-mi răceşte
Luna s-a ascuns,
Ploaia m-a ajuns.
Streşioara-mi pică
Jubeluşa-mi strică
Nu mi-i de jubea
Ca de fremenea.
Azi e îmbrăcată
Şi,de nu mă crezi
Deschide ş-o vezi!
-Du-te,du-te,neică
Du-te de te culcă!
Nu mai sta în drum,
Că nu poci acum.
Nu-ţi mai pierde somnul
Că mi-a venit omul!
Nu mă mai 'nlesnesc
Nici ca să-ţi vorbesc,
Du-te că e noapte,
Să n-auză şoapte,
Că e vai de noi,
De noi amândoi.
(parcă mi-aduc aminte de-o "Ană,zorile se varsă"... inversată şi într-o manieră mult mai veselă)
şi aici o variantă a aceleiaşi Leliţe,dar în interpretarea lui Alexandru Mica:
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Irfan-Hagia Sophia
Catedrala Sfânta Sophia din Constantinopol a rămas aproape încă pe de-a întregul păstrată sub aspectul ei din secolul al VI-lea.După mărturia unui cronicar,Iustinian ar fi dorit "o biserică aşa cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace şi cum nu va mai fi nicicând de-acum înainte."
Lucrările au început în 23 februarie 532.Planurile Sfintei Înţelepciuni au fost întocmite de doi arhitecţi,Anthemius din Tralles(în Caria,actualul oraş Aydin)şi Isidor din Milet,ambii originari din Anatolia unde,de veacuri, se practicase construirea cupolelor şi de unde au fost recrutaţi şi lucrătorii isaurieni.Construcţia a durat ceva mai mult de 5 ani.În ziua târnosirii,27 decembrie 537,când Iustinian ajuns la poarta cea mare care punea nartexul în comunicare cu naosul,şi a văzut monumentul terminat,uitând riguroasa ethichetă imperială, a alergat până la amvon şi a strigat:"Slăvit fie Dumnezeu care m-a socotit vrednic de a înfăptui o asemena operă.Te-am învins,o,Solomon!".
sursa
P.S: Formaţiei Irfan o să-i dedic un post mai încolo(probabil mai aproape de data când vor veni în România:17 aprilie,anul viitor)
Subscribe to:
Postări (Atom)
